Metamorfoze

Evangeline Fox s-a aventurat în Nordul Magnific în căutarea unui final fericit al propriei povești și se pare că l-a găsit. Ea este căsătorită cu un prinț frumos și locuiește într-un castel legendar.

Dar Evangeline nu are idee despre prețul devastator pe care l-a plătit pentru acest basm. Ea nu știe ce a pierdut, iar soțul ei este hotărât să se asigure că nu va afla niciodată… dar mai întâi trebuie să-l omoare pe Jacks, Prințul Inimilor.

Sângele va fi vărsat, inimile vor fi furate și dragostea adevărată va fi pusă la încercare în Un blestem pentru iubirea adevărată, ultimul volum care te va lăsa fără suflare al trilogiei A fost odată o inimă frântă.

Trebuie să recunosc că, în general, trucul cu suspansul din ultimele pagini ale unui volum într-o serie mă enervează, dar în cazul A fost odată o inimă frântă nu am mai simțit asta. Dacă primul volum A fost odată o inimă frântă s-a încheiat cu un suspans maxim legat de căsătoria lui Evangeline cu Apollo, al doilea volum Balada unui final nefericit m-a dus într-un adevărat delir. Astfel, la finalul celor două volume, am început să-mi doresc ca Evangeline să fie iubită de Jacks și chiar să ajungă împreună, iar soțul ei să rămână, eventual, în afara ecuației.

Evangeline reușește ce și-a propus: să-l ajute pe Apollo, soțul ei, să scape din ghearele morții. Doar că unii dintre cei implicați nu își doresc ca lucrurile să se rezolve, iar alte vrăji abia acum își fac simțită prezența. Astfel, Apollo se confruntă cu iubirea și cu dorința de a o vâna, devenind povestea Arcașului și a Vulpiței o problemă de viață și moarte pentru Evangeline.

Iar Jacks, Prințul Inimilor, suflet nemuritor și inimă sensibilă, ajunge să o salveze, deoarece și el a făcut o înțelegere care o lasă pe Evangeline mai vulnerabilă ca niciodată. Astfel, ea se trezește singură, lipsită de amintirile care ar fi putut să o ghideze și să-i arate în cine poate avea cu adevărat încredere.

Sincer, am fost în dilemă citind ultimul volum, deoarece, într-un fel, îmi doream să văd cu cine va rămâne Evangeline, dar în același timp îmi doream să nu termin povestea. Astfel, am mai sărit pe alocuri peste unele pasaje. Odată ce am ajuns la final, am rămas cu un gust amar: mi-a părut rău de Apollo pentru ceea ce a pățit și pentru iubirea lui pentru Evangeline, dar mi-a părut rău și de Jacks, apreciind loialitatea și prietenia pe care le-a oferit de-a lungul timpului prietenilor săi.

Iar când am aflat zvonul că Stephanie Garber avea finalizat volumul trei, dar editorul i-a cerut să rescrie tot volumul, m-am întristat și mai tare. Mi-aș fi dorit să văd povestea ei, nu a editorului. Totuși, mă bucur că schimbarea de ritm din al treilea volum nu este, în realitate, cauzată de lipsa de inspirație a lui Stephanie Garber și de editor.

Un alt personaj ce mi-a plăcut în această trilogie este Lala și speram să aibă un rol mai activ în acest volum decât în cel anterior. Sincer, dacă autoarea ar continua universul, cred că Lala merită și ea un volum al ei. Mi se pare un personaj ofertant și, în felul ei nemuritor și interesat, cred că a ținut cu adevărat la Evangeline.

Din ce am observat, apare adesea întrebarea printre fanii seriei: de ce ține Jacks la Evangeline? Ce calități are ea de l-au făcut să se îndrăgostească?

Sincer vorbind, Evangeline este deosebită tocmai prin faptul că nu are nicio calitate clasică de eroină și nici nu își atribuie puteri pe care nu le are.

Este, pur și simplu, o tânără care alege să creadă ce e mai bun despre cei din jur, până la proba contrarie. Nu este naivă, ci plină de speranță. Are, la fel ca Jacks, simțul loialității și al prieteniei. Își păstrează speranța, își respectă principiile și, cel mai important, își păstrează propria personalitate, fără dorința de a-i schimba pe ceilalți.

În plus, Jacks este atras de Evangeline și la un nivel mai profund, fundamental. Sincer, bănuiesc că blestemul vulpii și al arcașului se repetă la nesfârșit, că dragostea lui era predestinată, fără un motiv anume. Că Jacks se îndrăgostea mereu de același tip de fată cea care semăna cu prima lui vulpe.

Mi-a plăcut extrem de mult seria A fost odată o inimă frântă, motiv pentru care urmăresc ce scriu fanii acesteia. Am apreciat fiecare detaliu, intriga și misterul fiecărui volum. Din păcate, trebuie să parcurgi fiecare carte pentru a înțelege povestea de ansamblu.

Am aflat abia după ce am terminat că trilogia Caraval și A fost odată o inimă frântă sunt legate, având același univers, iar Jacks apare în ambele serii. Chiar dacă se recomandă, în general, să păstrezi ordinea cronologică, eu nu am simțit că acest lucru a fost un obstacol, dimpotrivă mi-a plăcut să văd o altă față a lui Jacks.

Acum, pentru cine nu știe, Stephanie Garber nu a încheiat complet saga și dorește să scrie o novelă bonus despre Evangeline și Jacks, în care să aprofundeze povestea lui Jacks, mai ales pentru cititorii care își doresc mai multe explicații. Sincer, o înțeleg, mai ales că ultimul volum nu a fost în totalitate conform viziunii ei. Personal, mi-aș dori ca autoarea să publice și varianta originală a poveștii. Așa că rămâne să vedem ce noutăți va aduce această novelă.

Seria aceasta m-a făcut să mă gândesc cât de tristă ar fi viața fără magie. Citind despre lumea de basm, am realizat cât de mult avem nevoie de magie nu doar ca divertisment, ci ca o scânteie vitală pentru imaginație și speranță.

De când lumea și pământul, omul și-a dorit magia. Este ceva aproape vital pentru noi: întreaga societate, toate culturile au avut, într-un fel sau altul, conceptul de magie. Ea a inspirat povești, ritualuri, credințe și visuri de fantastice.

Cu toate acestea, magia a rămas mereu o chestiune intangibilă, chiar dacă anumite religii au acuzat-o în repetate rânduri. Chiar și atunci când pare doar o iluziee „faci X și obții Y”, fără magie viața ar fi mai gri și poveștile nu ar mai avea farmecul de a ne purta dincolo de realitate.