Sincer, de când am văzut această serie, mi-am zis că e cam cazul să încerc să citesc povești fantasy cu vampiri. Deoarece seria Twilight a lui Stephenie Meyer nu intra la momentul respectiv în discuție, am decis să mă apuc de Șarpele și aripile nopții, pentru că simțeam că nu este o serie foarte celebră și bine am făcut.
Sinopsis Șarpele și aripile nopții
Regulile supraviețuirii sunt aceleași pentru oameni și vampiri deopotrivă: să nu ai încredere în nimeni, să nu te dai niciodată bătut și întotdeauna, dar întotdeauna, să-ți păzești inima.
Oraya, fiica umană adoptată de regele vampirilor Născuți din Noapte, trăiește într-o lume menită s-o ucidă. Singura ei șansă de a lăsa în urmă rolul de pradă este să participe la Kejari: un turneu legendar organizat de însăși zeița morții.
Dar nu-i va fi ușor să iasă învingătoare când îi are drept adversari pe cei mai puternici războinici din toate cele trei Case ale vampirilor. Pentru a supraviețui, Oraya este obligată să formeze o alianță cu un rival misterios. La Raihn, totul este primejdios. E un vampir necruțător, un asasin eficient și… cel mai important contracandidat al ei. Totuși, pe Oraya o înspăimântă cel mai mult faptul că se simte atrasă într-un fel straniu de el.
Iar într-un regat unde nimic nu este mai mortal decât iubirea, fascinația dintre ei îi poate aduce sfârșitul.
Seria Coroanele Nyaxiei
Dacă ai chef de un fantasy întunecat cu vampiri, intrigi sângeroase și un turneu mortal în care regula de aur este să nu-ți lași niciodată inima descoperită, Șarpele și aripile nopții (The Serpent and the Wings of Night) de Carissa Broadbent este fix ce trebuie! Oraya, fiica umană adoptată a regelui vampirilor, intră în competiția Kejari pentru a nu mai fi doar o pradă. De reținut că ea este protagonista doar în primele două volume ale serieiCrowns of Nyaxia: mai exact a seriei The Nightborn Duet , iar cărțile traduse la noi se citesc în următoarea ordine:
-
Volumul 1: Șarpele și aripile nopții
(The Serpent and the Wings of Night) -
Volumul 2: Cenușa și regele blestemat de stele
(The Ashes and the Star-Cursed King) -
Volumul 3: Pasărea cântătoare și inima împietrită
(The Songbird and the Heart of Stone) -
Volumul 4: Sufletele damnate și sărutul amurgului
(The Fallen and the Kiss of Dusk)
Notă: Chiar dacă trădările pândesc la fiecare pas și alianțele sunt fragile ca gheața, determinarea Orayei și chimia explozivă cu rivalul ei, Raihn, transformă povestea într-una imposibil de lăsat din mână. Este un romantasy alert, intens și plin de tensiune, perfect pentru serile în care vrei să te pierzi într-o lume periculoasă și să mai citești „încă un capitol” înainte de culcare! (De știut: în limba engleză seria continuă și cu noi duologii și nuvele complementare, precum Six Scorched Roses.)
A meritat? Șarpele și aripile nopții Recenzie: Coroanele Nyaxiei Volumul 1
Primul lucru care m-a atras la această serie a fost ideea de competiție magică cu jocuri pe viață și pe moarte, iar de când am citit seria Caraval de Stephanie Garber, acest element de competiție a devenit un punct atractiv în lecturile mele. Totuși, deși în descriere spune că e o variantă de Jocurile foamei cu vampiri, în realitate seria Coroanele Nyaxiei nu seamănă deloc, deoarece premisele sunt diferite, iar în Kejari motivația este puterea și supremația în domnia peste vampiri că doar nu degeaba ajungi până la capăt.
Dacă îți plac jocurile periculoase, iluziile, aruncă un ochi și peste Caraval —!
Povestea începe lent și necesită lecturarea ambelor volume pentru a înțelege cine este Oraya, de ce participă la Kejari, de ce Vincent a adoptat-o și cum o ajută legătura ei cu Raihn și Mische în obținerea siguranței și a puterii.
Șarpele și aripile nopții se axează rapid pe competiția Kejari, care este dedicată zeiței Nyaxia, iar probele sunt toate o replică a vieții sale: cum a ajuns de la o simplă zeiță abuzată, folosită și umilită de restul zeilor până la punctul în care și-a găsit iubirea, și suferința ei în urma morții acestuia.
Este o istorie complexă și, scriind acum toate astea, mă gândesc să o recitesc doar de dragul acestor detalii, care se simt că au fost bine studiate și sunt scrise pe măsură.
Totuși, pentru că competiția este dedicată vampirilor întrucât Nyaxia este mama acestora –, Oraya are un dezavantaj din start: nu doar că reprezintă o gustare la tot pasul, dar și probele sunt destinate în mod clar vampirilor, astfel încât, vrând-nevrând, o alianță devine un bilet de supraviețuire. Doar că, evident, participarea la Kejari înseamnă îndeplinirea unei dorințe, iar Raihn are și el una, care este evidentă, dar ignorată de Oraya.
Oraya ca personaj se lasă descoperită în timp. În prima fază pare că are multe straturi de fapt, povestea ei are multe straturi, dar este relativ ușor de înțeles: un om crescut între vampiri, care a știut mereu frică, care a știut mereu că este o pradă, care și-a dorit afecțiunea și care, într-un fel, a primit-o, dar care la un anumit nivel a rămas un copil naiv ce caută mai presus de toate iubirea, iar pentru această dorință va oferi mult personal găsesc că mult prea mult.
Am citit această poveste acum câteva luni și încă mă surprind gândindu-mă la ea: poate pentru că e primul meu fantasy exclusiv cu vampiri, deși mi s-a părut că are destul de multe clișee, sau poate pentru că mesajul familiei și modul în care sunt redate legăturile de prietenie, iubire și părinte-copil sunt bine conturate, reale și un pic crude, așa cum doar viața poate fi.
Deoarece finalul aduce o surpriză mare de evoluție bine, poate nu chiar atât de mare dacă știi deja genul Oraya, evient ssărit direct la volumul doiCenușa și regele blestemat de stele!
Copilul adoptat
Această carte și, de fapt, cele două volume mi-au lăsat o impresie puternică, pentru că arată dinamica adopției fără menajamente. Un copil adoptat este la început centrul atenției, apoi devine ținta atacurilor și, la final, este împins spre margine pur și simplu pentru că nu e „moștenitorul de drept”, cel care duce mai departe linia.
De ce se ajunge aici? Pentru că, în general, ne măsurăm continuu locul social și îi punem pe ceilalți în sertare. Când cineva vine dintr-un loc diferit mai ales dintr-unul prost văzut –, instinctul multora e să-și umfle propriul statut coborându-l pe al lui. Iar când n-ai cum să crești tu de la sine, cea mai la îndemână metodă să te simți sus e să-l tragi pe altul în jos, cu orice scuză.
Numai că greul îl duce mereu cel adoptat, nu și cel care adoptă. Părintele adoptiv își culege aparent respectul din gestul ăsta, în timp ce pe la colțuri lumea stă la pândă să-i vadă căderea că doar, dacă alții n-au reușit, de ce-ar reuși tocmai el?

Lasă un răspuns