Metamorfoze

Sinopsis Carrie Soto se întoarce:

Carrie Soto este aprigă, iar hotărârea ei de a câștiga cu orice preț nu a făcut-o populară. Dar, până la retragerea ei din activitatea sportivă, a fost cea mai bună jucătoare de tenis din lume. A doborât toate recordurile posibile și a câștigat douăzeci de titluri de Grand Slam. Dacă o întrebi pe Carrie, a învins pe drept de fiecare dată, căci nu s-a ferit de sacrificii pentru a deveni cea mai bună, avându-l drept antrenor pe tatăl ei, Javier.

La șase ani de la retragerea din activitate, Carrie se află în tribunele de la US Open, turneul din 1994, și privește cu uimire cum recordul îi este smuls de o jucătoare agresivă pe nume Nicki Chan.

La 37 de ani, ia așadar decizia surprinzătoare de a reveni pe teren pentru un ultim sezon competițional, în încercarea de a-și recupera recordul. Chiar dacă jurnaliștii nu au simpatizat-o niciodată pe Carrie, poreclită „Halebarda”, și chiar dacă înseamnă să se antreneze alături de Bowe Huntley, un bărbat în fața căruia, odinioară, a îndrăznit să își deschidă sufletul.

Am dat de acest titlu după ce a fost prezentat de cineva care este fan tenis. Deoarece și eu urmăresc activ sportul, în special circuitul masculin, am decis să citesc cartea cât mai repede, mai ales că sinopsisul îmi transmitea vibrații de tip Serena Williams.

Carrie Soto decide să revină în tenis după șase ani de pauză, deoarece recordul ei de 20 de titluri de Grand Slam este pe cale să fie doborât de Nicki Chan. Acest eveniment trezește în ea dorința aprigă de a-și apăra recordul prin care și-a dobândit statutul, faima și respectul câștigat de-a lungul timpului.

Astfel, ea lansează o provocare personală printr-un anunț public: va reveni în circuitul profesionist, participând exclusiv la cele patru turnee de Grand Slam, în încercarea trufașă de a-și apăra recordul. Cele patru mari competiții sunt: Australian Open, Roland Garros, Wimbledon și US Open.

Povestea se transformă într-o biografie fictivă a lui Carrie Soto, care pare strâns împletită cu parcursul real al unor mari campioane. Știu că aici există multe discuții și sincer îmi place la nebunie această parte în care noi, cititorii, ne dăm cu părerea. Eu am bănuit pe tot parcursul lecturii că personajul este inspirat în mare parte de Serena Williams. Totuși, recunosc că nu dețin foarte multe informații despre istoricul tenisului feminin, iar faptul că acțiunea se petrece în anii ’90 nu ajută, deoarece te poți gândi și la jucătoare din generații mai vechi.

În mare parte, trebuie să știți că această carte este, în amănunt despre tenis. Autoarea face o incursiune tehnică și fascinantă în viața de performanță, unde sportul nu este doar o temă de decor, ci subiectul principal. Totul începe cu antrenamentele spartane sub îndrumarea tatălui său, continuând cu perioada de așteptare în care Carrie, deși promitea enorm, nu avea încă acces la marile concursuri. Odată intrată în circuit, narațiunea explodează în detalii tactice: meciurile sunt descrise lovitură cu lovitură, punctând strategia de a „vâna” slăbiciunile adversarelor pentru a obține victoria. La toate acestea se adaugă problemele de culise, precum gestionarea banilor, relația cu fanii și presiunea constantă a jurnalismului sportiv.

Trebuie să recunosc că este prima lectură de la Taylor Jenkins Reid și am apreciat enorm faptul că și-a făcut temele în ceea ce privește jocul de tenis. De asemenea, am admirat modul în care a construit relațiile, în mod special cea de tată-fiică, dar și relația de iubire. De mult timp îmi doream să citesc o poveste în care legăturile de dragoste să fie firești, credibile și mature, lipsite de drame artificiale create doar pentru a menține forțat suspansul.

Dincolo de poveste, pe care fanii tenisului o vor gusta cu siguranță la adevărata ei valoare, cartea dezbate și teme care te pun pe gânduri. Autoarea explorează singurătatea profundă dintr-un sport individual, unde adversarii sunt aceiași oameni cu care ești obligat să conviețuiești în turnee, dar pe care trebuie să îi învingi pentru a te menține în top. La aceasta se adaugă acea criză de identitate care apare atunci când cariera unui sportiv de performanță se încheie, iar acesta trebuie să învețe să se accepte dincolo de concursuri și faimă.

Mi-a plăcut enorm povestea și am rămas în suspans până la ultima pagină, dorindu-mi cu ardoare să văd dacă Carrie va reuși să mai câștige un Grand Slam. Mi-a părut rău pentru ea și pentru momentele în care n-a înțeles lecțiile tatălui său la timp, așa cum mi-a părut rău și de el. Totuși, la un anumit nivel, i-am înțeles pe amândoi. A fost o experiență intensă și cu siguranță am să mai acord o șansă acestei autoare pe viitor.

Această lectură m-a făcut să mă gândesc serios la criza identitară care apare atunci când, după ce ai reușit în viață, realizezi că munca și persoana ta încep să își piardă din relevanță pentru cei care vin din urmă. Apare acea întrebare inevitabilă: mai ești important, atât pentru ceilalți, cât și pentru tine? Mai sunt acțiunile și calitățile care te-au definit cu adevărat ale tale atunci când nu mai ești în activitate?

Răspunsul este că da, ele îți aparțin în continuare, chiar dacă importanța lor scade și mai contează doar pentru un cerc restrâns de oameni. Totuși, există și un avantaj în acest proces: pe măsură ce faima pălește, oamenii tind să uite și lucrurile mai puțin plăcute la tine. Identitatea ta se cerne, rămânând în final doar esența a ceea ce ai fost.