Sinopsis Apa întunecată
Când inspectorul-șef Erika Foster află că dovezile dintr-o anchetă legată de traficul de droguri sunt depozitate într-o carieră abandonată de la marginea Londrei, ordonă imediat o operațiune de căutare. Din mâl sunt recuperate nu doar drogurile, ci și scheletul unui copil: Jessica Collins, o fetiță de numai șapte ani, dispărută cu 26 de ani în urmă.
Încercând să pună cap la cap dovezile noi cu cele vechi, Erika descoperă secretele ascunse ale familiei Collins. Întâlnește un detectiv copleșit de eșecul anchetei din trecut și află despre moartea misterioasă a unui bărbat legat de caz.
Pe măsură ce investigația avansează, devine clar că cineva nu vrea ca acest dosar să fie redeschis și va face tot ce îi stă în putință pentru a o împiedica pe Erika să ajungă la adevăr. Oare suspectul se află mai aproape decât pare?
După ce am terminat primul volum,
Fata din gheață,
și al doilea volum,
Vânător de noapte,
din seria Erika Foster. M-am apucat cu curiozitate de al treilea volum, Apă întunecată,
mai ales pentru că finalul volumului anterior se încheiase cu dorința Erikai de a părăsi echipa lui Marsh și pentru că acesta este ultimul volum tradus în limba română.
Recenzie: Apă întunecată – Volumul 3, Seria Erika Foster
Se pare că, în urma demersurilor ei de a fi transferată, Erika Foster ajunge la un nou sediu, situat într-o zonă liniștită, unde majoritatea cazurilor sunt legate de traficul de droguri. Totuși, ancheta lor scoate la iveală osemintele unui copil dispărut de mulți ani, un caz care a avut mare ecou în presă, dar care nu a fost niciodată rezolvat.
Erika transformă acest dosar într-o prioritate absolută, iar, prin determinarea ei, trezește „viespi adormite”. Totuși, dificultățile anchetei își fac simțită prezența încă din primele trei pagini: persistă suspiciuni asupra unor potențiali vinovați, fără ca însă să existe dovezi concrete.
Iar, pe lângă ancheta în sine, autorul simte nevoia să completeze tabloul vieții personale a Erikai, prezentându-ne pe Lenka, sora ei, alături de copiii săi. Nimic surprinzător: Erika își păstrează felul său de a fi, manifestând distanță, lipsă de toleranță și, uneori, chiar lipsă de empatie față de implicarea familiei în viața sa.
De data aceasta, cititorul nu mai are acces la anchetă pentru a încerca să rezolve singur misterul, fiind nevoit să aștepte dezvăluirile aduse de autor, iar Erika pare sa stagneze în investigație. Pe lângă povestea dispariției în sine, romanul evidențiază și modul în care evoluau anchetele în jurul anilor 1990.
Se arată cum femeile care lucrau în poliție erau adesea lăsate să gestioneze cazuri de violuri ani în șir, care le afectau în mod personal, și erau marginalizate în anchete importante. Așa cum s-a întâmplat cu polițista care a avut cazul în trecut. Această dimensiune adaugă profunzime poveștii, evidențiind nu doar tensiunea prezentului, ci și inegalitățile și provocările trecutului.
Volumul acesta aduce o notă constantă de tristețe și epuizare, urmărind ancheta în mod activ pe tot parcursul poveștii. De multe ori am simțit că firul narativ se ramifică în mai multe direcții, toate posibile, și totuși anumite aspecte păreau să lipsească, ceea ce sporește curiozitatea și frustrarea cititorului>.
Seria oferă, de asemenea, perspective noi, atât pe plan profesional, cât și personal, precum relația Erikai cu Peterson. Care, sincer, nu a fost explorată în volumele anterioare, dar aici capătă vizibilitate, un aspect pe care l-am simțit puțin forțat. Deoarece apropierea lor anterioară ar fi putut fi, la fel de bine, strict profesională, chiar daca am înțeles scopul acestei noi etape în evoluția seriei.
Mi-a plăcut acest volum datorită apariției lui Lenka, pe care am găsit-o mai simpatică, prezentă și capabilă în comparație cu sora sa. M-am bucurat, de asemenea, că, într-un fel, am încheiat seria Erika Foster, chiar dacă, într-un fel, aș fi citit volumul patru doar pentru a vedea evoluția relației dintre Erika și Peterson.
Când familia devine primul obstacol
Această poveste m-a provocat să reflectez asupra ideii de secret ascuns. Știu că sună paradoxal, pentru că un secret se presupune că este ceva ce nu știe nimeni. Cu toate acestea, mulți dintre noi avem așa-numitele secrete: informații pe care ne-am dori ca alții să nu le cunoască. Partea amuzantă este că multe dintre ele nici măcar nu au importanța sau relevanța pe care le-am atribuit-o noi.
Dar, există omisiuni pe care le facem în mod activ tocmai pentru a evita consecințele legate de faptele sau informațiile pe care le deținem. Acestea se apropie deseori de clasicul fenomen al „minciunii supraevaluate”. Personal, consider că anumite minciuni sunt justificate, pentru că adevărul poate fi subiectiv sau irelevant pentru ceilalți.
Dar, există și minciuna care apare în investigațiile de poliție, care devine o piedică serioasă în desfășurarea anchetelor: fapte aparent nesemnificative care, de fapt, sunt esențiale pentru înțelegerea situației și pentru munca altora. Această distincție m-a făcut să mă gândesc că meseria de anchetator este mai mult o vânătoare de minciuni decât de găsirea adevărului și de multe ori familia devine primul obstacol în acest demers.
Clătite cu căpșuni și dragoste de Laurie Gilmore
Vânător de noapte de Robert Bryndza
Lasă un răspuns