Metamorfoze

Cred că voi avea o nouă sursă de inspirație: Google Search Console. Am observat acolo, verificând starea de sănătate a acestui site, la sugestiile de căutare, că titlul acestei cărți apărea frecvent în căutările pe jurnalul meu online, așa că m-am apucat să-i citesc sinopsisul și m-am decis să-i ofer o șansă. Partea amuzantă este că tot auzisem de acest titlu, dar îl confundam cu „A fost odată o inimă frântă” de Stephanie Garber, care în realitate este un fantasy călin pentru adolescenți.

Dacă vrei să descoperi o poveste cu blesteme de iubire și săruturi criminale, aruncă un ochi peste „A fost odată o inimă frântă”.

Și sincer, nici acum, în timp ce încep să-mi aștern impresiile, nu știu exact ce sentimente să nutresc față de acest romance mafiot. Astfel, curiozitatea îmi este trezită chiar și mie cu privire la ceea ce voi scrie în cele din urmă în așa zisă recenzie.

Sinopsis: Cum să furi o inimă cu un sărut

Când o fată este forțată să se mărite cu inamicul de moarte al tatălui său, singura ei dorință este să găsească o cale de a reveni în sânul familiei și în brațele băiatului pe care-l iubește încă din copilărie. Ceea ce nu anticipa însă era faptul că se va îndrăgosti, treptat, chiar de soțul ei.

Se spune că primul sărut trebuie să fie unul câștigat. Al meu a fost furat la un carnaval de un tip mascat, arogant și versat, sub cerul nopții din Chicago. Aveam 19 ani. Se spune că jurămintele din ziua nunții sunt sacre. Dar, în cazul meu, au fost încălcate înainte ca ecoul bisericii să se stingă. Se spune că inima bate pentru un singur om și că poveștile de dragoste adevărată au un final fericit.

Eu, Francesca Rossi, m-am surprins ștergându-mi și rescriindu-mi povestea până la ultimul capitol.

Un sărut. Doi bărbați. Trei vieți. Împletite inexorabil laolaltă. Captivă la mijloc între acești doi bărbați, misiunea mea era să-l descopăr pe cel menit să-mi fie alături până la sfârșitul zilelor.

Femeile din familia Rossi respectă o tradiție mistică: fiecare deține o casetă ce adăpostește trei bilețele profetice, ascunse cu mare grijă. Descoperirea lor o determină pe Francesca Rossi să forțeze mâna destinului, proiectându-și idealul unui prim sărut asupra lui Angelo, iubitul copilăriei sale.

Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la bal, odată retrasă cortina serii la cină, Wolfe Keaton alege să o umilească în public. Cu o cruzime calculată, el subliniază în fața tuturor inutilitatea existenței ei, sugerând că viața ei nu are niciun scop bine definit. Apogeul acestui atac nu se oprește însă aici: chiar a doua zi, el se înfățișează dinaintea tatălui ei, revendicând-o tiranic pe Francesca drept soție.

Francesca Rossi se profilează ca o eroină echilibrată, visătoare și conștientă de propriile limite; o fire care și-a respectat mereu familia și care încearcă să-și guverneze viața jucând după propriile reguli. În antiteză, Wolfe Keaton întruchipează tipologia bărbatului dominator, obsedat să demonstreze ceva, ale cărui maniere alunecă adesea în bădăranie. La granița dintre cei doi se află Angelo, o prezență simpatică, prins nefast în angrenajul mașinațiunilor orchestrate de Keaton.

Privind retrospectiv, faima de care se bucură acest volum rămâne pentru mine o enigmă, fiind de altfel și primul romance mafiot pe care îl parcurg. Îi recunosc totuși autoarei L. J. Shen măiestria cu care creionează profilele Francescăi și ale mamei sale; de fapt, construiește remarcabil personajele feminine, spre deosebire de cele masculine, care nu au reușit să-mi câștige simpatia. Angelo, rămâne o schiță insuficient explorată.

Această lectură a spulberat o prejudecată personală: credeam la un moment dat că nutresc o aversiune doar față de protagonistele feminine, deoarece de obicei mi se păreau mai bine conturați bărbații. Volumul de față mi-a demonstrat că resorturile antipatiei mele se pot activa la fel de ușor și în cazul personajelor masculine. În general, eroinele acestui gen tind să fie portretizate ca fiind oscilante sau naive, captive în crize identitare și oarbe în fața primejdiei sau a iubirii. Clișee pe care din fericire, această operă le evită cu demnitate.

Am apreciat, de asemenea, micuța și subtila alegorie la povestea mitologică dintre Nemesis și Narcis. Sincer, nici nu îmi mai amintesc dacă Keaton a fost descris explicit în carte ca fiind un Narcis sau l-am clasificat eu astfel în mintea mea, însă asemănările dintre cei doi se opresc doar la morala legată de poveste, nefiind vorba sub nicio formă de o tulburare narcisistă în sens clinic.

Am parcurs narațiunea sub tensiunea unei promisiuni nerespectate: sinopsisul anticipa un veritabil triunghi amoros, o dinamică aproape absentă în realitate, care se ivește sporadic doar atunci când L. J. Shen pare să-și mai amintească de premisa inițială a operei.

Nutream speranța că urzeala acelor bilețele prevestitoare va propulsa povestea în sfera unui realism magic sau a realismului romantic-paranormal, însă autoarea abandonează acest artificiu promițător, lăsând în urmă o dinamică de cuplu destul de dezechilibrată. O dovedesc scenele la limita absurdului dintre Francesca și Keaton, iar uneori chiar și cele dintre Francesca și Angelo.

Deși stilul este alert și accesibil, deznodământul mi-a lăsat un gust amar, cea mai mare dezamăgire rezidând în plafonarea destinului Francescăi, a cărei existență rămâne confiscată de sfera familiei. În realitate, acesta este marele meu regret legat de carte: deși narațiunea ne construiește o eroină dornică de emancipare academică, ce își dorește să meargă la facultate și să realizeze ceva prin propriile forțe, epilogul ne livrează abrupt clișeul împlinirii exclusiv prin maternitate, trecând sub o totală tăcere aspirațiile sale profesionale.

Aceasta este o temă care mi-a reamintit că, deși parcurg rareori povești de dragoste, am în palmares cel puțin trei volume al căror deznodământ gravitează în jurul ideii că maternitatea reprezintă apogeul fericirii unui cuplu. Nu contest faptul că apariția copiilor aduce o imensă bucurie celor care îi așteaptă, însă, în aceste narațiuni, tiparul este aproape neschimbat: sarcina survine accidental, iar temelia noii familii pare să se clădească exclusiv în jurul apariției moștenitorilor.

Această rețetă repetitivă m-a dus instantaneu cu gândul la „Clătite cu căpșuni și dragoste”, o carte care menține tocmai această celebritate și acest troc al familiei.

Este de-a dreptul dezolant să observi cum aceste sarcini neprevăzute sunt idealizate și catalogate drept o fericire absolută, iar venirea pe lume a unui nou-născut este prezentată ca fiind climaxul suprem al iubirii, garantul implicit al stabilității cuplului. Mărturisesc că am resimțit o profundă oboseală în fața acestei acute lipse de realism care domină genul. Nu pretind ca narațiunea să fie o emblemă a realismului pur, însă mi-aș dori ca accentul să cadă mult mai mult pe acceptare, înțelegere și suport reciproc în interiorul cuplului.