Metamorfoze

Se spune că timpul este cel mai bun test pentru cărțile învăluite de succesul marketingului. În cazul thrillerului „Piatra, foarfeca, hârtie”, succesul pare să fi lucrat în favoarea lui.

Deși faima sa a ajuns la mine mai degrabă ca un ecou de peste hotare, faptul că au persistat recomandările pozitive m-a convins, în final, să-i dau o șansă. M-am apucat de lectură cu o singură întrebare: merită cu adevărat acest titlu statutul de celebritate?

Sinopsis: Piatra, foarfeca, hârtie

Zece ani de căsnicie, zece ani de secrete și o aniversare pe care nu o vor uita niciodată.

Ai încredere în persoana cu care te-ai căsătorit? Crezi că o cunoști? Mai gândește-te.

Lucrurile merg prost între doamna și domnul Wright de multă vreme. Când Adam și Amelia câștigă un weekend în Scoția, călătoria pare să fie exact ocazia de care au nevoie pentru a-și rezolva problemele. Scenaristul Adam Wright, care recunoaște singur că este obsedat de muncă, a avut toată viața prosopagnozie, o boală rară care-l împiedică să distingă fețele celor din jur. Nu-și poate recunoaște prietenii sau membrii familiei, nici măcar propria soție.

La fiecare aniversare, soții fac schimb de cadouri tradiționale din hârtie, bumbac, lut, tinichea și, în fiecare an, soția lui Adam îi scrie o scrisoare pe care nu-l lasă niciodată să o citească. Până acum.

Amândoi știu că acest weekend le va salva sau le va distruge căsnicia. Unul dintre ei minte și cineva nu vrea ca Adam și Amelia să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.

De unde a pornit ideea unui thriller despre o căsnicie în care zece ani de iubire ascund zece ani de secrete? Ce a inspirat decorul izolat din Scoția și cum construiește Alice Feeney acele răsturnări de situație care îi fac pe cititori să privească altfel toate informațiile primite de-a lungul poveștii?

Într-un interviu acordat publicației Criminal Element în septembrie 2021, Alice Feeney a vorbit despre povestea din spatele romanului Rock Paper Scissors, despre relațiile care se destramă, despre scrisorile aniversare și despre felul în care construiește un thriller în care cititorului i se oferă toate piesele puzzle-ului, chiar dacă nu reușește să vadă imaginea de ansamblu.

Cum a apărut ideea romanului?

Ideea pentru Piatra, foarfeca, hârtie i-a venit lui Alice Feeney în timpul unei călătorii în Scoția, în 2018. Autoarea povestește că ea și soțul ei au ajuns la o proprietate izolată în timpul unei furtuni puternice, cunoscută drept „Beast from the East”. Era întuneric, nu aveau electricitate, telefoanele nu funcționau, iar casa se afla lângă un lac, într-o vale înconjurată de munți.

Locul era frumos, dar și puțin înfricoșător. Iar apoi, târziu în noapte, chiar înainte de culcare, o față a apărut la fereastră. Cineva îi privea din exterior.

S-a dovedit că era îngrijitorul proprietății, care străbătuse furtuna pentru a vedea dacă sunt bine. Momentul, însă, i-a rămas în minte lui Feeney și a devenit scânteia de la care a pornit povestea.

Un an mai târziu, autoarea s-a întors în Scoția și a stat într-o capelă transformată. Într-o noapte, s-a trezit între orele două și cinci dimineața și a notat cea mai mare parte a intrigii. Potrivit propriilor mărturisiri, povestea a insistat pur și simplu să fie scrisă.

De unde a apărut ideea prosopagnoziei lui Adam?

Prosopagnozia, afecțiunea care îl împiedică pe Adam să recunoască fețele oamenilor, este unul dintre detaliile care fac personajul atât de neobișnuit. Iar povestea din spatele ei este aproape la fel de interesantă ca cea din roman.

Feeney povestește că, atunci când scria cartea, nu vorbea cu nimeni despre faptul că își construia protagonistul în jurul acestei afecțiuni. A avut însă parte de o surpriză atunci când agentul ei a trimis manuscrisul editorului: acesta i-a spus că are exact aceeași condiție despre care Alice scrisese în roman.

Cu alte cuvinte, Feeney a inventat o poveste despre un personaj care nu poate recunoaște fețele, fără să știe că tocmai persoana care urma să-i citească manuscrisul avea aceeași experiență. E una dintre acele coincidențe care par inventate de un romancier de thrillere.

De ce un thriller despre căsnicie?

Pentru Feeney, relațiile sunt un teren fertil pentru thriller tocmai pentru că sunt atât de apropiate de experiența noastră. Iubirea, frica de respingere, pierderea încrederii și durerea unei relații care se destramă sunt lucruri pe care cititorii le pot înțelege, chiar dacă situațiile extreme din roman aparțin ficțiunii.

Autoarea este interesată de ceea ce se întâmplă atunci când dragostea se transformă în conflict și de ceea ce oamenii ascund în spatele ușilor închise. Într-un thriller domestic, pericolul nu mai vine neapărat din exterior. Poate veni chiar de la persoana pe care credeai că o cunoști cel mai bine.

În Piatra, foarfeca, hârtie, această idee devine esențială: Adam și Amelia nu sunt doar doi soți aflați într-un weekend dificil, ci doi oameni care au ajuns să păstreze lucruri importante unul față de celălalt. Iar întrebarea nu mai este doar dacă își pot salva căsnicia, ci cât de bine se cunosc, de fapt.

Ce rol au scrisorile aniversare?

Scrisorile pe care soția lui Adam le scrie în fiecare an sunt unul dintre cele mai interesante mecanisme ale romanului. Feeney explică faptul că acestea îi oferă personajului posibilitatea de a spune ceea ce gândește și simte cu adevărat, tocmai pentru că nu intenționează să i le arate soțului.

În felul acesta, scrisorile devin un spațiu al sincerității. Ele dezvăluie treptat cum s-a schimbat relația dintre cei doi și permit cititorului să privească mariajul dintr-o perspectivă pe care personajele nu și-o oferă reciproc în mod direct.

Poate că tocmai de aceea cele zece scrisori sunt atât de importante pentru poveste: nu reprezintă doar o colecție de confesiuni, ci o arhivă a unei căsnicii care s-a schimbat de la un an la altul.

Cum construiește Alice Feeney un twist bun?

Feeney spune că este o autoare foarte organizată atunci când își construiește poveștile. Își petrece mult timp gândindu-se la intrigă înainte să înceapă efectiv să scrie, își planifică personajele și cronologia și, de cele mai multe ori, știe finalul înainte de a începe romanul.

Pentru ea, un twist bun trebuie să respecte o regulă esențială: cititorului trebuie să i se fi oferit suficiente indicii pentru ca, privind înapoi, să poată spune că răspunsul era acolo. În același timp, trebuie să existe suficiente obstacole încât soluția să nu fie evidentă de la început.

Altfel spus, jocul trebuie să fie corect. Cititorul trebuie să aibă toate piesele, chiar dacă nu reușește să le așeze în ordinea potrivită.

Și aici cred că se află una dintre reușitele romanului. Piatra, foarfeca, hârtie nu îți ascunde pur și simplu adevărul până în ultima clipă. Îți oferă informații, dar te face să le interpretezi într-un anumit fel. Când apare momentul adevărului, surpriza nu vine neapărat din faptul că nu ai primit informația, ci din faptul că nu ai văzut-o așa cum trebuia.

Și care este, până la urmă, mesajul poveștii? Piatra, foarfeca, hârtie”

Dincolo de mecanismul de thriller, Feeney vorbește despre ceea ce oamenii sunt dispuși să facă pentru cei pe care îi iubesc. Pentru ea, povestea lui Adam și Amelia este, în esență, una despre iubire, dar și despre lucrurile care se pot întâmpla atunci când iubirea este amestecată cu resentimente, secrete și neîncredere.

Poate că acesta este și unul dintre motivele pentru care povestea funcționează: în spatele misterului și al răsturnărilor de situație există o întrebare foarte simplă și foarte incomodă, cât de bine poți cunoaște cu adevărat omul pe care îl iubești?

Iar răspunsul lui Alice Feeney pare să fie unul destul de sumbru: uneori, cel mai periculos secret nu este cel pe care nu îl cunoști, ci cel pe care ai toate șansele să îl vezi și alegi să nu îl vezi.

P.S. Se face film după „Piatra, foarfeca, hârtie” pe Netflix?
Alice Feeney a fost extrem de încântată când a vândut drepturile de ecranizare, mai ales că proiectul a ajuns pe mâna Suzannei Mackie, producătoarea celebrului serial The Crown. Deși au trecut deja vreo 5 ani de când fanii așteaptă cu sufletul la gură miniseria pe Netflix, sperăm să vedem curând povestea și pe ecrane!

Interviul a fost publicat inițial de Criminal Element, în septembrie 2021. Textul de mai sus este o traducere și adaptare editorială a declarațiilor lui Alice Feeney, selectate în funcție de temele relevante pentru această recenzie.

Povestea începe cu domnul și doamna Wright doi infractori nedeclarați, plus un câine nevinovat, care decid că un weekend izolat prin pustietățile Scoției este exact remediul de care are nevoie căsnicia lor aflată în picaj. Planul e simplu: ceva trebuie să se schimbe în această escapadă, ori mariajul de fiere se schimbă într-unul de miere, ori unul dintre ei se va întoarce singur. Dar acel „ceva” nu va fi în mașină.

Fiecare dintre cei doi are propriile planuri. Inima nu îi trage la o împăcare dulce; dimpotrivă, fiecare pregătește o răzbunare pentru celălalt. Din păcate pentru cititor, nu aflăm imediat în ce constau aceste planuri și suntem lăsați la mila propriei imaginații. De asemenea, planurile persoanei din umbră rămân ascunse, iar evenimentele se desfășoară în mare parte de la sine.

Despre alte secrete de familie și multă zăpadă aruncă un ochi la Orașul borcanelor de Arnaldur Indriðason.

Inițial am crezut că va fi o versiune de thriller a poveștii Omul care își confunda soția cu o pălărie de Oliver Sacks. În romanul semnat de Alice Feeney, boala lui Adam nu este însă o temă centrală, ci mai degrabă un detaliu care contribuie către misterul final. Totuși, apreciez faptul că problema lui este prezentată într-o manieră firească, fără ca deficiența în sine să domine povestea. Gândindu-mă acum, la început aș fi spus că mi-aș fi dorit să se pună mai mult accent pe acest aspect, dar, de fapt, modul în care este subliniat este suficient.

Avem, totuși, permisiunea de a citi cele zece scrisori, care sunt, în realitate, vedetele poveștii. Sunt bine scrise și surprind prin claritatea exprimării, sinceritate și reflecțiile asupra dinamicii de cuplu, dar și prin observațiile atente asupra caracterului fiecăruia.

Trebuie să recunosc că Feeney a făcut o treabă grozavă cu ele; par atât de credibile încât bănuiesc că nu sunt pură ficțiune, chiar dacă ea nu a recunoscut acest lucru.

Am înțeles de ce această carte a devenit bestseller. Momentul adevărului a fost surprinzător și extrem de inteligent, deoarece tu, ca cititor, primești informații corecte de-a lungul întregii povești. Nu ți se ascunde nimic, ca în thrillerele clasice, doar că totul este atât de firesc încât nu îți dai seama. Și nu te poți supăra, pentru că singurul neatent ești chiar tu.

Personajul din umbră a fost o prezență constantă în poveste. I-am înțeles motivele, i-am simțit durerea și i-am perceput planul. Totuși, nu am reușit să înțeleg cum a perceput pericolul, de ce a simțit nevoia să-i facă pe Adam și Amelia să-și dezvăluie secretele și dacă, încă de la început, a prevăzut eventualitatea unei crime?

Sincer, la început am simțit că înțeleg viața persoanei din umbră, dar, pe parcurs, după ce am terminat cartea, mi-am dat seama că, de fapt, fiecare dintre protagoniști nu prea are toate țiglele pe casă. Toți sunt la fel, iar doar sentimentele de iubire pe care le are unul dintre ei te fac, inițial, să-l simpatizezi. Până la final, însă, ajungi să-i detești pe fiecare în parte.

Totuși, mi-a plăcut povestea, mai ales datorită talentului cu care a fost scrisă, chiar dacă finalul m-a deranjat. Adică doar unii au primit pedeapsa, spre liniștea câinelui. Cartea te face să fii atent, să fii prezent, mai ales că necesită atenția ta, dar te lasă dacă vrei să nu te implici în dramă. O privești de la distanță și îți spui: trei nebuni, huhu.

Lectura asta m-a făcut să mă gândesc la câte thrillere bune am citit, bine construite, unde se vede că s-a muncit. Iar finalul devine adesea dezamăgitor și lăsat de izbeliște. Uneori se evită explicarea unor lucruri menționate de-a lungul poveștii, alteori, după descoperirea misterului, autorul pare că obosește și vrea să încheie totul cât mai repede.

Înțeleg că, după ce s-a dezvăluit misterul, cititorii încep să își piardă interesul, dar, totuși, rămâne în minte și ultima impresie, care uneori contează mai mult decât prima.