Metamorfoze

Sinopsis Piatra, hârtie, foarfeca>

Zece ani de căsnicie, zece ani de secrete și o aniversare pe care nu o vor uita niciodată.

Ai încredere în persoana cu care te-ai căsătorit? Crezi că o cunoști? Mai gândește-te.

Lucrurile merg prost între doamna și domnul Wright de multă vreme. Când Adam și Amelia câștigă un weekend în Scoția, călătoria pare să fie exact ocazia de care au nevoie pentru a-și rezolva problemele. Scenaristul Adam Wright, care recunoaște singur că este obsedat de muncă, a avut toată viața prosopagnozie, o boală rară care-l împiedică să distingă fețele celor din jur. Nu-și poate recunoaște prietenii sau membrii familiei, nici măcar propria soție.

La fiecare aniversare, soții fac schimb de cadouri tradiționale din hârtie, bumbac, lut, tinichea și în fiecare an, soția lui Adam îi scrie o scrisoare pe care nu-l lasă niciodată să o citească. Până acum.

Amândoi știu că acest weekend le va salva sau le va distruge căsnicia. Unul dintre ei minte și cineva nu vrea ca Adam și Amelia să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.

Am ales să citesc această carte după ce valul de popularitate s-a mai stins. Nu știu de ce, în perioada de vârf, nu m-a atras, dar în urmă cu câteva săptămâni m-am trezit din senin că îmi doresc să o citesc și a meritat.

Povestea începe cu domnul și doamna Wright doi infractori nedeclarați plus un câine nevinovat, decid că un weekend izolat prin pustietățile Scoției este exact remediul de care are nevoie căsnicia lor aflată în picaj. Planul e simplu: ceva trebuie să se schimbe în această escapadă ori mariajul de fiere se schimbă în unul de miere, ori unul dintre ei se va întoarce singur, dar acel „ceva” nu va fi în mașină.

Fiecare dintre cei doi are propriile planuri. Inima nu îi trage la o împăcare dulce dimpotrivă, fiecare pregătește o răzbunare pentru celălalt. Din păcate pentru cititor, nu aflam în ce constă aceste planuri și suntem lasați la mila propriei imaginații. De asemenea, planurile persoanei din umbră rămân ascunse, iar evenimentele se desfășoară în mare parte de la sine.

Inițial am crezut că va fi o versiune de thriller a poveștii Omul care își confunda soția cu o pălărie de Oliver Sacks. În romanul semnat de Alice Feeney, boala lui Adam nu este însă o temă centrală, ci mai degrabă un detaliu care contribuie către misterul final. Totuși, apreciez faptul că problema lui este prezentată într-o analiză firească, fără ca deficiența în sine să domine povestea. Gândindu-mă acum, la început aș fi spus că mi-aș fi dorit să se pună mai mult accent pe acest aspect, dar, de fapt, modul în care este subliniat este suficient.

Avem, totuși, permisiunea de a citi cele zece scrisori, care sunt, în realitate, vedetele poveștii. Sunt bine scrise și surprind prin claritatea exprimării, sinceritate și reflecțiile asupra dinamicii de cuplu, dar și prin observațiile atente asupra caracterului fiecăruia.

Trebuie să recunosc că Feeney a făcut o treabă grozavă cu ele; par atât de credibile încât bănuiesc că nu sunt pură ficțiune, chiar dacă ea nu a recunoscut acest lucru.

Am înțeles de ce această carte a devenit bestseller, momentul adevărului a fost surprinzător și extrem de inteligent, deoarece tu, ca cititor, primești informații corecte de-a lungul întregii povești. Nu ți se ascunde nimic, ca în thrillerele clasice, doar că totul este atât de firesc încât nu îți dai seama. Și nu te poți supăra, pentru că singurul neatent ești chiar tu.

Personajul din umbră a fost o prezență constantă în poveste. I-am înțeles motivele, i-am simțit durerea și i-am perceput planul. Totuși, nu am reușit să înțeleg cum a perceput pericolul, de ce a simțit nevoia să-i facă pe Adam și Amelia să-și dezvăluie secretele și dacă, încă de la început, a prevăzut eventualitatea unei crime?

Sincer, la început am simțit că înțeleg viața persoanei din umbră, dar, pe parcurs, după ce am terminat cartea, mi-am dat seama că de fapt, fiecare dintre protagoniști nu prea are toate țiglele pe casă. Toți sunt la fel, iar doar sentimentele de iubire pe care le are unul dintre ei te fac, inițial, să-l simpatizezi. Până la final, însă, ajungi să-i detești pe fiecare în parte.

Totuși, mi-a plăcut povestea, mai ales datorită talentului cu care a fost scrisă, chiar dacă finalul m-a deranjat. Adică doar unii au primit pedeapsa, spre liniștea câinelui. Cartea te face să fii atent, să fii prezent, mai ales că necesită atenția ta, dar te lasă dacă vrei să nu te implici în dramă. O privești de la distanță și îți spui: trei nebuni, huhu.

Lectura asta m-a făcut să mă gândesc la câte thrillere bune am citit, bine construite, unde se vede că sa muncit. Iar finalul devine adesea dezamăgitor și lăsat de izbeliște. Uneori se evită explicarea unor lucruri menționate de-a lungul poveștii, alteori, după descoperirea misterului autorul pare că obosește și vrea să încheie totul cât mai repede.

Înțeleg că, după ce sa dezvăluit misterul, cititorii încep să își piardă interesul, dar, totuși, rămâne în minte și ultima impresie, care uneori conteaza mai mult de cât prima.