Metamorfoze

Sinopsis Vânătorii de oameni:

Cercetările Departamentului Q pe marginea unui dosar vechi de douăzeci de ani dezvăluie nu doar încrengăturile de interese ale unei complicate rețele de criminali și răni sufletești vechi și nevindecate de decenii.

Legați prin sânge și instincte criminale, vânătorii de oameni ajung să fie vânați de prada lor. O cursă contra cronometru, cu final exploziv.

Eu prefer seriile în defavoarea cărților singulare, mai ales în thrillere, astfel că bineînțeles că după ce am terminat primul volum,
Camera groazei, am ales să continui cu cel de-al doilea volum din seria Departamentul Q.

Povestea continuă după câteva luni mai târziu. Viața personală a lui Carl Mørck se schimbă: începe să o curteze pe Mona Ibsen, iar viața de acasă se transformă datorită prezenței lui Hardy Henningsen, fostul său coleg care a rămas invalid în urma raziei în care au fost atacați. În plus, soția lui, Vigga, îl epuizează cu dezamăgirile ei amoroase.

Pe plan profesional, Carl rămâne în linii mari același: „cheful de muncă” este egal cu zero, la fel ca în cazul anterior, chiar dacă este mai conștient de importanța muncii sale. Totuși, fiind presat de presă și de superiorii săi, acesta este nevoit să aleagă un nou dosar la care să lucreze, decizie ușurată de Assad. Care decide singur ce caz îl atrage.

Dosarul descrie povestea dramatică a unei familii: doi frați, copii ai unui polițist, sunt găsiți uciși în propria cabană de vacanță. Fără ca motivul sau făptașii să fie vreodată descoperiți. Este un caz nerezolvat care a lăsat în urmă doar întrebări și durere. Totuși, Departamentul Q realizează destul de rapid că această crimă este legată de o serie de alte dosare de agresiune din aceeași perioadă.

Structura narațiunii se păstrează, iar noi, cititorii aflăm încă de la început cine sunt făptașii. Totuși, motivele și conflictele din cadrul grupului sunt dezvăluite pe parcurs. Avem, într-un fel noroc, pentru că faptele lor nu sunt descrise extrem de amănunțit, deoarece cruzimea acestora depășește orice putere de înțelegere. Astfel, am ales să sar peste pasajele în care apăreau ei și m-am concentrat doar pe anchetă.

Mi-a amintit de primul volum din seria lui Fabian Risk, denumit Victimă fără chip. Tema este similară, însă din păcate, nu am reușit să finalizez acel volum deoarece descrierile actelor de cruzime erau extrem de detaliate. Iar eu nu le-am găsit sensul.

Noutatea acestui volum este apariția lui Rose Knudsen, care se alătură Departamentului Q. Ea păstrează fidel „calitățile” grupului, fiind la fel de bizară și având același „chef de muncă” zero ca restul membrilor. Totuși Rose are o personalitate puternic accentuată, iar Carl își găsește, în sfârșit, nașul.

A fost cazul care mi-a plăcut cel mai puțin din această serie. Totuși m-am bucurat că într-un final, fiecare și-a primit pedeapsa, chiar dacă aceasta a fost întârziată.

În rest, am apreciat faptul că autorul s-a concentrat pe dezvoltarea personajelor. Mi-a plăcut relația dintre Carl și Mona, care evoluează firesc, am savurat poveștile domestice din viața lui Carl și l-am găsit pe Assad mult mai prezent și mai bine pregătit decât în volumul anterior. De asemenea, intervențiile pline de personalitate ale Rose aduc un plus de dinamism și amuzament poveștii, transformând subsolul Departamentului Q într-un loc plin de viață.”

Această lectură m-a făcut să mă gândesc la faptul că de multe ori, tindem să etichetăm copiii drept răsfățați atunci când primesc atenție și afecțiune din partea familiei lor. Considerând uneori că este prea multă.

Suntem atât de obișnuiți cu lipsa acestor dovezi de atenție, iubire, încât îi considerăm problematici pe cei care le primesc, fiind, inconștient, geloși pe ei. Uitând de efectele irevocabile declanșate de indiferența familială.

Tindem să credem că problematici sunt cei care sunt doar diferiți de normele societății, uitând că adevărații lupi sunt adesea deghizați în oi albe, nu în cele negre.

+ Articol următor
Ținta mobilă de Peter Cheyney

– Articol anterior
Camera groazei de Jussi Adler-Olsen