Metamorfoze

Fiindcă Camera groazei, primul volum din seria Departamentul Q, mi s-a părut aparte ca intrigă polițistă, evident că am profitat de faptul că aveam deja și volumul doi. Am zis să văd cum mai doarme Mørck și ce roluri își mai atribuie asistentul său, Assad.

Sinopsis Vânătorii de oameni:

Cercetările Departamentului Q pe marginea unui dosar vechi de douăzeci de ani dezvăluie nu doar încrengăturile de interese ale unei complicate rețele de criminali și răni sufletești vechi și nevindecate de decenii.

Legați prin sânge și instincte criminale, vânătorii de oameni ajung să fie vânați de prada lor. O cursă contra cronometru, cu final exploziv.

Să știți că Vânătorii de oameni (The Absent One) face parte din seria Departamentul Q, o serie polițistă daneză de excepție semnată de Jussi Adler-Olsen. Pe meleagurile noastre, seria are traduse doar primele 5 volume, în timp ce seria originală are peste 10 volume, iar ordinea acestora este:

• Volumul 1: Camera groazei (The Keeper of Lost Causes)
• Volumul 2: Vânătorii de oameni (The Absent One)
• Volumul 3: Somnul rațiunii (A Conspiracy of Faith)
• Volumul 4: Culpa (The Purity of Vengeance)
• Volumul 5: Decretul Washington (The Washington Decree)

Deși autorul este grav bolnav și există informații că seria ar putea fi continuată de altcineva, cazurile rezolvate de Carl Mørck și echipa sa rămân printre cele mai apreciate din literatura nordic noir.

Povestea continuă după câteva luni mai târziu. Viața personală a lui Carl Mørck se schimbă: începe să o curteze pe Mona Ibsen psiholoaga sectiei de poliție, iar viața de acasă se transformă datorită prezenței lui Hardy Henningsen, fostul său coleg care a rămas invalid în urma raziei în care au fost atacați. În plus, soția lui, Vigga, îl epuizează cu dezamăgirile ei amoroase.

Pe plan profesional, Carl rămâne în linii mari același: „cheful de muncă” este egal cu zero, la fel ca în cazul anterior, chiar dacă este mai conștient de importanța muncii sale. Totuși, fiind presat de presă și de superiorii săi, acesta este nevoit să aleagă un nou dosar la care să lucreze, decizie ușurată de Assad. Care decide singur ce caz îl atrage.

Dosarul descrie povestea dramatică a unei familii: doi frați, copii ai unui polițist, sunt găsiți uciși în propria cabană de vacanță. Fără ca motivul sau făptașii să fie vreodată descoperiți. Este un caz nerezolvat care a lăsat în urmă doar întrebări și durere. Totuși, Departamentul Q realizează destul de rapid că această crimă este legată de o serie de alte dosare de agresiune din aceeași perioadă.

Structura narațiunii se păstrează, iar noi, cititorii aflăm încă de la început cine sunt făptașii. Totuși, motivele și conflictele din cadrul grupului sunt dezvăluite pe parcurs. Avem, într-un fel noroc, pentru că faptele lor nu sunt descrise extrem de amănunțit, deoarece cruzimea acestora depășește orice putere de înțelegere. Astfel, am ales să sar peste pasajele în care apăreau ei și m-am concentrat doar pe anchetă.

Mi-a amintit de primul volum din seria lui Fabian Risk, denumit Victimă fără chip. Tema este similară, însă din păcate, nu am reușit să finalizez acel volum deoarece descrierile actelor de cruzime erau extrem de detaliate. Iar eu nu le-am găsit sensul.

Noutatea acestui volum este apariția lui Rose Knudsen, care se alătură Departamentului Q. Ea păstrează fidel „calitățile” grupului, fiind la fel de bizară și având același „chef de muncă” zero ca restul membrilor. Totuși Rose are o personalitate puternic accentuată, iar Carl își găsește, în sfârșit, nașul.

A fost cazul care mi-a plăcut cel mai puțin din această serie. Totuși m-am bucurat că într-un final, fiecare și-a primit pedeapsa, chiar dacă aceasta a fost întârziată.

În rest, am apreciat faptul că autorul s-a concentrat pe dezvoltarea personajelor fapt bine venit într-o serie. Mi-a placut relația dintre Carl și Mona, care evoluează firesc, am savurat poveștile domestice din viața lui Carl și l-am găsit pe Assad mult mai prezent și mai bine pregătit decât în volumul anterior. De asemenea, intervențiile pline de personalitate ale lui Rose aduc un plus de dinamism și amuzament poveștii, transformând subsolul Departamentului Q într-un loc plin de viață.”

Astfel, odată ce am terminat, am rămas în dubiu dacă să continui, totuși i-am mai oferit o șansă și am ajuns să citesc volumul trei,
Somnul rațiunii,
iar apoi volumul patru,
Culpa.

Această lectură m-a făcut să mă gândesc la faptul că de multe ori, tindem să etichetăm copiii drept răsfățați atunci când primesc atenție și afecțiune din partea familiei lor. Considerând uneori că este prea multă.

Suntem atât de obișnuiți cu lipsa acestor dovezi de atenție, iubire, încât îi considerăm problematici pe cei care le primesc, fiind, inconștient, geloși pe ei. Uitând de efectele irevocabile declanșate de indiferența familială.

Tindem să credem că problematici sunt cei care sunt doar diferiți de normele societății, uitând că adevărații lupi sunt adesea deghizați în oi albe, nu în cele negre.

+ Articol următor
Ținta mobilă de Peter Cheyney

– Articol anterior
Camera groazei de Jussi Adler-Olsen